Imn naţional Ще не yмерла України ні слава, ні воля!
Capitală:Kiev
• Populaţie 2.700.000
Limbă oficială ucraineană
Sistem politic republică parlamentară
Preşedinte:Viktor Iuşcenko
Prim Ministru :Iulia Timoşenko
Suprafaţă:603.700 km²
•Populaţie46:481.000
Monedă grivnă ucraineană (UAH)
Fus orar UTC +2/+3
Prefix telefonic +380
Ucraina (ucraineană Україна / Ucraiina, AFI /ukra'jina) este o ţară în Europa Orientală. Are frontieră cu Rusia în nord-est, Belarus în nord, Polonia, Slovacia şi Ungaria în vest, România şi Republica Moldova la sud-vest, Marea Neagră şi Marea Azov la sud. Capitala Ucrainei este oraşul Kiev.
Etimologie
Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă "teritoriu de graniţă". Este derivat din u ("lângă") şi radicalul slav krai ("margine, regiune").[1] Teritoriul şi-a primit acest nume fiindcă, în momentul invaziei tătăreşti din secolul al XIII-lea,[1]se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale. A fost cunoscută (mai ales în perioada ţaristă) şi sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul său medieval s-a separat de restul Rusiei în urma invaziei mongole.[1] În limba ucraineană, kraina înseamnă "ţară."
Istorie
Preistorie şi istorie antică
Cele mai vechi aşezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.e.n., perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părţi din Ucraina de astăzi precum şi întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit de cimerieni, sciţi, şi sarmaţi.[2] Între 700 î.e.n. şi 200 î.e.n. a făcut parte din Sciţia. Mai târziu, au fost fondate colonii greceşti, romane, şi bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia, şi Hermonassa, începând cu secolul al VI-lea î.e.n., pe malul nord-estic al Mării Negre, şi care au înflorit până în secolul al VI-lea e.n.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârşitul acelui secol, majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcţii iar teritoriul locuit de ele a căzut în mâinile hazarilor.
Epoca de Aur a Kievului
Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kievene ocupa mare parte din Ucraina de astăzi, precum şi vestul Rusiei şi Belarusului.În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de rusi, care formaseră statul numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea şi al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare şi mai puternic din Europa.[3] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identităţii naţionale a ucrainenilor, precum şi ale identităţilor altor popoare slave răsăritene.[4] Kiev, capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraş al Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă consta iniţial din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilaţi de populaţia slavă locală şi au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[4] Rusia Kieveană era compusă din câteva cnezate principate guvernate de cnejii înrudiţi din dinastia Rurik. Cnezatul Kievului, cel mai prestigios şi influent din toate principatele, a devenit subiectul rivalităţilor între rurikizi, fiind premiul cel mai de preţ în lupta lor pentru putere.
Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare (Volodîmîr, 980–1015), care a îndreptat Rusia spre creştinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel Înţelept (1019–1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale şi al forţei militare.[4] Aceasta a fost urmată de fragmentarea progresivă a statului, importanţa puterilor regionale crescând din nou. După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir Monomah (1113–1125) şi a fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate separate. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană. Kievul a fost distrus complet în 1240.[5] Pe teritoriul ucrainean, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halici şi Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.
Dominaţia străină
În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a fost controlată de Lituania (din secolul al XIV-lea) şi, după Uniunea de la Lublin (1569), de Polonia, după cum se vede în această hartă a Uniunii Polono-Lituaniene din 1619.
"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman." Pictură de Ilia Repin din 1880-1891.La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei după Bătălia de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică între Polonia şi Lituania, mare parte din teritoriul Ucrainei a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizaţi în contextul apartenenţei de Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia şi ruteni au devenit folosiţi pe scară mai largă pentru a denumi regiunile Ucrainei şi oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului "rus'".[6]
După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană, şi o parte semnificativă a teritoriului ucrainean a trecut din mâinile nobililor lituanieni rutenizaţi în administrarea polonă, acesta fiind transferat coroanei polone. Sub presiunea culturală şi politică a polonizării, mulţi membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.[7] Astfel, ucrainenii de rând, lipsiţi de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au recurs la protecţia cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocşi şi aveau tendinţa de a recurge la violenţă împotriva celor percepuţi de ei ca duşmani, în particular împotriva statului polon şi reprezentanţilor acestuia.[8]
La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înfiinţat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la Nipru şi ţăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[9] Polonia nu controla foarte bine acest teritoriu, dar cazacii erau o forţă utilă în luptele împotriva turcilor, şi în unele momente cele două state erau aliate în campanii militare.[10] Totuşi, continuarea iobăgirii ţăranilor de către nobilimea polonă şi, mai important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-a împins pe cazaci departe de Polonia.[10] Aspiraţiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaştere a tradiţiilor ortodoxe şi creşterea treptată a prezenţei cazacilor în armată. Acestea au fost refuzate cu vehemenţă de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă, decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian,[9] şi la păstrarea creştinismului ortodox în Ucraina.[11]
În 1648, Bohdan Hmelniţki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-Lituaniene şi împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir.[12] Teritoriul de pe malul stâng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de la Pereiaslav, din 1654, şi a războiului ruso-polon ce i-a urmat. După împărţirile Poloniei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea între Prusia, Austria Habsburgică, şi Rusia, Galiţia a fost preluată de Austria, iar restul Ucrainei a fost incorporat în Imperiul Rus. În ciuda promisiunilor de autonomie a Ucrainei făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii şi nobilii ucraineni nu au primit niciodată libertăţile şi autonomia pe care le aşteptau de la Imperiul Rus. Totuşi, în cadrul imperiului, ucrainenii au ajuns să ocupe funcţii înalte în administraţia de stat rusească, şi în Biserica Ortodoxă Rusă. Mai târziu, regimul ţarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor ucrainene, suprimând folosirea limbii ucrainene în tipărituri şi în public.[13]
Primul Război Mondial şi revoluţia
Ucrainenii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cât şi de parta Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autorităţile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană, alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice şi a armatei galiţiene ucrainene ce a luptat împotriva bolşevicilor şi a polonilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–23). Cei suspectaţi de sentimente filo-ruse în Austria au fost trataţi dur. Până la 5.000 de susţinători ai Imperiului Rus din Galiţia au fost închişi în lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, şi în fortăreaţa Terezín (astăzi în Cehia).[14]
Soldaţi ai Armatei Populare UcraineneOdată cu prăbuşirea imperiilor rus şi austro-ungar în urma Primului Război Mondial şi al Revoluţiei Ruse, a apărut o mişcare natională ucraineană pentru independenţă. În perioada 1917–20, au apărut câteva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul şi Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, probolşevică, state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană. În mijlocul războiului civil rus, s-a dezvoltat şi o mişcare anarhistă ucraineană numită Armata Neagră condusă de Nestor Mahno.[15] Totuşi, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean urmat de eşecul invaziei polone respinsă de forţele ruse şi ucrainene pro-sovietice, Ucraina şi-a pierdut independenţa. În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică şi Polonia, vestul Ucrainei a fost împărţit şi incorporat în Polonia iar părţile centrale şi vestice au format RSS Ucraineană în martie 1919, care a devenit ulterior republică fondatoare a URSS în decembrie 1922.[16]
Ucraina Sovietică Interbelică
Revoluţia care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5 milioane de oameni au murit şi sute de mii şi-au pierdut casele în urma conflictelor. În condiţiile acestea, guvernul sovietic a rămas flexibil în anii 1920.[17] Astfel, cultura şi limba ucraineană au avut o perioadă de reviriment, iar ucrainizarea a devenit o implementare locală a politicii sovietice de korenizaţie (adică indigenizare).[16] Bolşevicii au introdus şi asistenţa medicală universală, educaţie şi asistenţă socială.[18] Drepturile femeilor au fost recunoscute iar noile legi au căutat eliminarea vechilor inegalităţi.[19] Majoritatea acestor politici au fost anulate până la începutul anilor 1930 după ce Iosif Stalin şi-a consolidat progresiv puterea, devenind liderul de facto al Partidului Comunist şi dictator al Uniunii Sovietice.
Hidrocentrala DniproGES în construcţie pe la 1930Începând cu sfârşitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare a URSS şi producţia industrială a ţării a crescut de patru ori în anii 1930.[16] Totuşi, industrializarea a avut costuri enorme pentru ţărănime, care fusese, din punct de vedere demografic, baza naţiunii ucrainene. Pentru a satisface nevoia crescândă de hrană şi pentru a finanţa industrializarea, Stalin a instituit o politică de colectivizare a agriculturii, statul confiscând pământurile şi animalele ţăranilor şi comasându-le în ferme colective şi aplicând aceste politici cu ajutorul armatei şi a poliţiei secrete.[16] Cei care au opus rezistenţă au fost arestaţi şi deportaţi. Asupra ţăranilor au fost impuse cote de producţie din ce în ce mai mari. Colectivizarea a avut un efect devastator asupra productivităţii agricole. Întrucât membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul muncii lor până când nu se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În 1932–33, milioane de oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se cunoaşte sub numele de Holodomor. Nu există încă un consens între istorici dacă această foamete artificială poate fi denumită genocid, dar Parlamentul Ucrainei şi mai multe alte ţări îl consideră un genocid al poporului ucrainean.[c]
Perioadele industrializării şi a Holodomorului au coincis şi cu politica sovietică agresivă împotriva elitelor culturale şi politice naţionale adesea acuzate de "deviaţionism naţionalist". Două valuri de represiune politică şi persecuţii din URSS (1929–34 şi 1936–38) au avut ca rezultat uciderea a 681.692 oameni; printre aceştia se numărau şi 80% din membrii elitei culturale ucrainene şi trei sferturi din toţi ofiţerii de rang înalt ai Armatei Roşii.[16]
Al doilea război mondial
Soldaţi sovietici pregătind plute pentru traversarea Niprului (pe semn scrie "Către Kiev!") în Bătălia Niprului din 1943În urma Invadării Poloniei în septembrie 1939, trupele germane şi sovietice şi-au împărţit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiţia şi Volînia cu populaţia lor majoritar ucraineană au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea reuşită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv în istoria acestei ţări.[20][21]
După capitularea Franţei în faţa Germaniei, România a fost forţată de URSS să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei în urma unui ultimatum sovietic. RSS Ucraineană a incorporat nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, şi Ţinutul Herţa, ocupat de sovietici. Vestul fostei republici autonome moldoveneşti a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi RSS Moldoveneşti. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947.
Armatele germane au invadat URSS pe 22 iunie 1941. Armatele Axei au avansat împotriva eforturilor disperate ale Armatei Roşii. Peste 600.000 de soldaţi sovietici au fost ucişi sau au căzut prizonieri în bătălia de la Kiev.[22][23] Deşi marea majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roşii şi a rezistenţei sovietice,[24] unii naţionalişti ucraineni au creat o formaţiune antisovietică în Galiţia, Armata Ucraineană Insurgentă (1942) care s-a ciocnit uneori cu forţele naziste; în timp ce o altă mişcare naţionalistă a luptat de partea naziştilor. În total, numărul ucrainenilor care au luptat în armata sovietică este estimat a fi între 4,5 milioane[24] şi 7 milioane.[25] Gherilele prosovietice din Ucraina sunt estimate la 47.800 la începutul ocupaţiei şi 500.000 în 1944; aproximativ 48% dintre aceştia erau etnici ucraineni.[26]
Muzeul Marelui Război Patriotic din KievIniţial, germanii au fost primiţi ca eliberatori de unii ucraineni din vest, din teritoriile anexate de URSS în 1939 şi 1940. Dar administraţiile teritoriilor ocupate nu au făcut multe încercări de a exploata nemulţumirile ucrainenilor faţă de politicile staliniste.[27] În schimb, naziştii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, a deportat oameni în Germania pentru muncă şi a început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti pentru colonizare.[27] În aceste condiţii, în mare parte, cei rămaşi în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziştilor.
Pierderile totale de populaţie suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între cinci şi opt milioane,[28][29] inclusiv peste o jumătate de milion de evrei ucişi de Einsatzgruppen, uneori cu ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane de soldaţi sovietici care au murit în luptele contra naziştilor,[30][31][32] 1,4 milioane erau etnici ucraineni.[32][30]
După război
Republica a fost grav afectată de război, şi a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a îşi reveni. Peste 700 de oraşe şi 28.000 de sate au fost distruse.[33] Situaţia a fost înrăutăţită de o foamete în 1946–47 cauzată de secetă.[34]
Rezistenţa antisovietică a continuat mulţi ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii proaspăt ocupate de URSS, dar şi în alte regiuni.[35] Armata Ucraineană Insurgentă a continuat să lupte împotriva URSS până în anii 1950, folosind tactici de gherilă.[36][37]
În urma morţii lui Stalin în 1953, Nikita Hruşciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de Prim Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană în perioada 1938-49, Hruşciov cunoştea în detaliu republica şi, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus şi ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, şi în acel an, Crimeea a fost transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană.[38]
Până în anii 1950, republica a depăşit nivelul de producţie industrială dinainte de război.[39] De asemenea, a devenit un important centru al producţiei sovietice de armament şi al cercetării ştiinţifice. Acest rol important a avut drept consecinţă obţinerea unei influenţe majore de către elita locală. Mulţi membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hruşciov şi a devenit lider al Uniunii între 1964 şi 1982, precum şi numeroşi sportivi, artişti şi oameni de ştiinţă sovietici.
La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, având ca rezultat dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie.[40][41] La momentul accidentului, şapte milioane de persoane locuiau în regiunile contaminate, din care 2,2 milioane în Ucraina.[42] După accident, un nou oraş, Slavutîci, a fost construit în afara zonei de excluziune pentru a găzdui şi susţine angajaţii centralei, care a fost închisă în 2000. Aproximativ 150.000 de oameni au fost evacuaţi din zona contaminată, iar 300.000–600.000 au luat parte la curăţenie. Până în anul 2000, 4.000 de copii ucraineni au fost diagnosticaţi cu cancer la tiroidă cauzat de radiaţiile emanate cu ocazia accidentului.[43]
Independenţa
La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declaraţia Suveranităţii de Stat a Ucrainei.[44] Declaraţia stabilea principiile de autodeterminare a naţiunii ucrainene, democraţie, independenţă politică şi economică, şi prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în faţa legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declaraţie similară fusese adoptată de parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de confruntări între autorităţile sovietice centrale şi cele republicane. În august 1991, liderii conservatori comunişti ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov şi restaurarea puterii Partidului Comunist. După eşecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declaraţia de Independenţă în care Ucraina era declarată stat democratic şi independent.[45] Un referendum şi primele alegeri prezidenţiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste 90% din ucraineni şi-au exprimat susţinerea pentru independenţă, şi l-au ales pe preşedintele parlamentului, Leonid Kravciuk ca preşedinte al ţării. La întâlnirea de la Brest, Belarus din 8 decembrie, şi apoi la întâlnirea de la Alma Ata din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, şi Ucrainei, au dizolvat oficial Uniunea Sovietică şi au format Comunitatea Statelor Independente (CSI).[46]
Demonstranţi în portocaliu adunaţi în Piaţa Independenţei din Kiev la 22 noiembrie 2004Ucraina a fost iniţial văzută ca o republică cu condiţii economice favorabile în comparaţie cu celelalte regiuni ale fostei URSS.[47] Totuşi, ţara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii, Ucraina a pierdut 60% din PIB între 1991 şi 1999,[48][49] şi a suferit inflaţie de ordinul zecilor de mii de procente.[50] Nemulţumiţi de situaţia economică, dar şi de criminalitate şi corupţie, ucrainenii au protestat şi au organizat greve.[51]
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârşitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Din 2000 ţara a avut o creştere economică medie de 7% pe an.[52][53] O nouă Constituţie a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semiprezidenţială. Preşedintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcţia prezidenţială, pentru corupţie, transferul proprietăţii publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertăţii de exprimare, şi fraudă electorală.[54] În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim ministru, a fost declarat câştigător al alegerilor prezidenţiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat şi Curtea Supremă de Justiţie a Ucrainei.[55] Rezultatele au cauzat nemulţumiri şi demonstraţii în favoarea candidatului opoziţiei, Viktor Iuşcenko, care a contestat rezultatele şi a condus Revoluţia Portocalie. În urma repetării alegerilor, Viktor Iuşcenko a devenit preşedinte şi Iulia Timoşenko prim ministru, iar Viktor Ianukovici a rămas în opoziţie.[56]
Geografia
Harta fizică a UcraineiCu o suprafaţă de 603.700 km² şi cu o ieşire la mare în lungime de 2.782 km, Ucraina este a patruzeci şi patra ţară din lume ca suprafaţă. Este a doua ţară din Europa ca suprafaţă, după Rusia europeană.[3]
Peisajul ucrainean este compus mai ales din câmpii fertile (sau stepe) şi platouri, traversate de râuri cum ar fi Niprul, Doneţul, Nistrul şi Bugul de Sud care curg spre sud, vărsându-se în Marea Neagră şi în Marea Azov. La sud-vest, Delta Dunării formează graniţa cu România. Singurii munţi din ţară sunt Munţii Carpaţi aflaţi în vest, cel mai înalt punct fiind vârful Hovârla la 2.061 m, şi Munţii Crimeei în peninsula Crimeea, în sudul extrem, de-a lungul coastei.[57]
Ucraina are o climă temperat-continentală, cu influenţe mediteraneene pe coasta din sudul Crimeei. Precipitaţiile sunt distribuite disproporţionat, fiind mai abundente în vest şi nord şi mai sărace în est şi sud-est. Vestul Ucrainiei primeşte aproximativ 1.200 mm de precipitaţii anual, în timp ce Crimeea primeşte aproximativ 400 mm anual. Iernile sunt mai blânde la ţărmul Mării Negre dar mai reci în interiorul continentului. Temperaturile medii anuale sunt în intervalul 5,5–7 °C în nord, şi 11–13 °C în sud.[58]
Politică şi organizare
Verhovna Rada, Parliamentul UcraineiUcraina este o republică guvernată după un sistem semiprezidenţial. Preşedintele este ales prin vot popular direct pentru un mandat de cinci ani.[59]
Puterea legislativă este reprezentată de un parlament unicameral cu 450 de membri, numit Verhovna Rada.[60] Parlamentul este responsabil de formarea Cabinetului de Miniştri, condus de Primul Ministru.[61]
Legile, actele parlamentului şi cabinetului, decretele prezidenţiale, şi actele Parlamentului Crimeei pot fi abrogate de Curtea Constituţională, dacă încalcă Constituţia Ucrainei. Alte acte normative sunt şi ele supuse verificărilor juridice. Curtea Supremă este instanţa judecătorească supremă. Oficial, este garantată autonomia locală. Consiliile locale şi primarii sunt aleşi prin vot şi exercită control asupra bugetelor locale. Liderii administraţiilor regionale sunt numiţi de preşedinte.
În Ucraina activează un număr mare de partide politice, dintre care multe au foarte puţini membri şi nu sunt de notorietate. Partidele mici se reunesc adesea în coaliţii largi pentru a participa la alegerile parlamentare.
Armata
Soldaţi ai armatei ucrainene într-un BTR-80 în IrakDupă prăbuşirea Uniunii Sovietice, Ucraina a moştenit o forţă militară de 780.000 de oameni pe teritoriul său, echipată cu al treilea arsenal nuclear ca dimensiune din lume.[62][63] În mai 1992, Ucraina a semnat Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START) prin care a acceptat să cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse şi să se alăture Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare ca stat fără arme nucleare. Ucraina a ratificat tratatul în 1994, şi până în 1996 a renunţat complet la armamentul nuclear.[62] Armata Ucrainei este a doua ca efectiv din Europa, după cea rusă.[64]
Ucraina a făcut progrese şi în sensul reducerii armelor convenţionale. A semnat Tratatul Forţelor Armate Convenţionale din Europa, care cere reducerea efectivului de tancuri, artilerie, şi blindate. Ţara plănuieşte să renunţe la stagiul militar obligatoriu, pentru a trece la o armată profesionistă până în 2011.[65]
Ucraina joacă un rol şi în operaţiunile de menţinere a păcii. Trupe ucrainene sunt desfăşurate în Kosovo ca parte a unui batalion polono-ucrainean.[66] O unitate Ucraineană a fost desfăşurată în Liban, sub egida ONU, pentru aplicarea acordurilor de încetare a focului. De asemenea, un batalion ucrainean a fost prezent în Sierra Leone. În 2003–05, o unitate ucraineană a luptat în Irak, în cadrul Forţei Multinaţionale din Irak, sub comandă poloneză. Numărul total al soldaţilor ucraineni activi în teatrele de operaţiuni din lume este de 562.[67]
În urma obţinerii independenţei, Ucraina s-a declarat stat neutru.[68] Ţara a avut un parteneriat militar limitat cu Rusia, şi alte ţări CSI, şi un parteneriat cu NATO din 1994. În anii 2000, guvernul a înclinat din ce în ce mai mult către NATO, şi cooperarea cu Alianţa Nord-Atlantică a fost reglementată prin Planul de Acţiune NATO-Ucraina semnat în 2002. Ulterior, s-a conventi ca chestiunea aderării la NATO să fie stabilită în urma unui referendum naţional.[65]
Împărţire administrativă
Împărţirea administrativă a UcraineiUcraina este subdivizată în 24 de regiuni (oblasti, singular - oblast adica raioane ), 1 republică autonomă (avtomna respublica) în Crimeea, două municipii (mista, singular - misto) cu statut de regiune şi 494 de raioane.
Cercasî
Cernăuţi
Cernihiv
Dnipropetrovsk
Doneţk
Harkiv
Herson
Hmelnîţkîi
Ivano-Frankivsk
Jîtomîr
Kirovograd
Kiev (municipiu)
Kiev (regiune)
Liov
Luhansk
Mîkolaiv
Odesa
Poltava
Republica Autonomă Crimeea
Rivne
Sevastopol
Sumî
Ternopil
Viniţa
Volînia
Transcarpaţia
Zaporijia
Economia
În perioada sovietică, economia ucraineană era a doua ca mărime a URSS, reprezentând o importantă componentă industrială şi agricolă a economiei planificate a uniunii.[3] În urma prăbuşirii sistemului sovietic, ţara a trecut de la economia planificată la o economie de piaţă. Tranziţia a fost dificilă pentru majoritatea populaţiei, care a căzut în sărăcie. Economia Ucrainei a scăzut puternic în anii de după prăbuşirea URSS. Viaţa de zi cu zi a ucraineanului de rând era grea. Un număr semnificativ de cetăţeni din regiunile rurale ale ţării au supravieţuit doar hrănindu-se cu ceea ce cultivau pe pământurile lor, lucrând în câte două locuri de muncă şi obţinând bunurile de strictă necesitate prin schimburi în natură.[69]
În 1991, guvernul a liberalizat majoritatea preţurilor pentru a combate penuria, dar nu a reuşit să rezolve problema. În acelaşi timp, guvernul a continuat să subvenţioneze sectoarele de stat din industrie şi agricultură prin emisii monetare fără acoperire. Politica monetară lejeră de la începutul anilor 1990 a dus inflaţia la nivele foarte mari. Ucraina deţine recordul mondial de inflaţie pe un an calendaristic, pentru inflaţia din 1993.[70] Cei care trăiau pe baza unui venit fix au suferit cel mai mult.[16] Preţurile s-au stabilizat doar după introducerea noii monede, grivna, în 1996.
Un avion Antonov An-148 de fabricaţie ucraineanăŢara a implementat foarte lent reformele structurale. După obţinerea independenţei, guvernul a elaborat un cadru legal pentru privatizare. Totuşi, rezistenţa la reformă din cadrul guvernului, ca şi cea venită din partea unei părţi semnificative a populaţiei a blocat eforturile de reformă. Un număr mare de întreprinderi de stat au fost scutite de privatizare. Între timp, până în 1999, producţia a scăzut la mai puţinde 40% din nivelul anului 1991,[71] dar şi-a revenit, atingând din nou nivelul respectiv până în anul 2006.[48]
PIB-ul (PPP) Ucrainei din 2007, calculat de FMI, este pe locul 29 în lume, cu o valoare estimată de 399,866 miliarde de dolari.[48] PIB-ul nominal (în dolari americani, calculat la rata de schimb a pieţei) a fost de 140,5 miliarde de dolari, al 41-lea din lume.[3] Până în decembrie 2007 salariul mediu nominal în Ucraina a atins 1.774 grivne pe lună.[72] În ciuda faptului că a rămas în urma ţărilor vecine central-europene, creşterea anuală a salariului mediu în termeni reali este de 20% pentru perioada 2001–2006.[73]
La începutul anilor 2000, economia a arătat o puternică creştere bazată pe export, de 5 până la 10%, producţia industrială crescând cu mai mult de 10% pe an.[74] Ucraina produce aproape toate tipurile de vehicule de transport şi nave spaţiale. Avioanele Antonov şi camioanele KrAZ sunt exportate în multe ţări. Majoritatea exporturilor Ucrainei sunt îndreptate spre ţările Uniunii Europene şi ale Comunităţii Statelor Independente.[75] De la independenţă, Ucraina şi-a păstrat propria agenţie spaţială, Agenţia Spaţială Naţională a Ucrainei. Primul astronaut care a ieşit în spaţiu din partea Ucrainei a fost Leonid Kadeniuk la 13 mai 1997. Ucraina a devenit participant activ în explorarea ştiinţifică a spaţiului. Între 1991 şi 2007, au fost lansaţi şase sateliţi şi 101 vehicule spaţiale ucrainene, această ţară continuând să proiecteze nave spaţiale.[76]
Ucraina îşi importă majoritatea resurselor de energie, în special petrolul şi gazele naturale, şi depinde în mare măsură de Rusia ca furnizor de energie. În timp ce 25% din gazele naturale din Ucraina provin din surse interne, aproximativ 35% provin din Rusia iar restul de 40% din Asia Centrală prin rute de tranzit controlate de Rusia. În acelaşi timp, 85% din gazul rusesc este livrat în Europa de Vest prin Ucraina.[77]
Banca Mondială a clasificat Ucraina ca un stat cu venit mediu.[78] Printre problemele semnificative se numără infrastructura şi transportul subdezvoltate, corupţia şi birocraţia. În 2007, bursa ucraineană de acţiuni a înregistrat a doua creştere din lume cu 130 de procente.[79] Conform CIA, în 2006 capitalizarea bursei de acţiuni a Ucrainei a fost de 42,87 miliarde de dolari.[3] Printre sectoarele în creştere ale economiei ucrainene se numără piaţa IT, care le-a depăşit pe toate cele din celelalte ţări central- şi est-europene în 2007, crescând cu aproximativ 40 de procente.[80]
Cultura
Ouă încondeiate (pîsankî) din VolîniaObiceiurile ucrainene sunt puternic influenţate de creştinism, religia cu cei mai mulţi practicanţi în ţară.[81] Rolurile sexelor tind să fie şi ele repartizate în manieră tradiţională, bunicii jucând un rol mai mare în educaţia copiilor decât în ţările occidentale.[82] Cultura ucraineană a fost influenţată şi de vecinii de la vest şi de la est ai ţării, fapt ce se reflectă în artele plastice, arhitectură şi muzică.
Epoca comunistă a avut un efect puternic asupra artelor.[83] În 1932, Stalin a făcut realismul socialist politică de stat în Uniunea Sovietică, promulgând decretul "pentru reconstrucţia organizaţiilor artistice şi literare". Această manieră controlată de stat a inhibat în mare măsură creaţiile originale. În timpul anii 1980, a fost introdusă politica glasnost (deschiderea) şi artiştii sovietici au fost mai liberi să se exprime.[84]
Tradiţia vopsirii ouălor de Paşti, cunoscute sub numele de pîsankî, datează de multă vreme în Ucraina. Pe ouă se desenează cu ceară pentru a se realiza formele; apoi, se aplică vopseaua pentru a le colora, aceasta neacoperind părţile trasate cu ceară. După ce se vopseşte oul, se înlătură ceara, lăsând doar formele colorate. Această tradiţie este mai veche de o mie de ani, dinainte apariţiei creştinismului în Ucraina.[85]
Bucătăria tradiţională ucraineană se bazează pe carne de pui, porc, vită, peşte şi ciuperci. De asemenea, ucrainenii mănâncă mulţi cartofi, cereale şi legume proaspete şi murate. Printre mâncărurile tradiţionale ucrainene se numără varenîkî (găluşte fierte cu ciuperci, cartofi, varză, brânză sau cireşe), borş şi holubţî (un fel de sarmale umplute cu orez, morcovi şi carne). Printre specialităţile ucrainene se numără şi puiul Kiev şi prăjitura Kiev. Băuturile preferate ale ucrainenilor sunt compotul, sucurile, laptele, iaurtul, apa minerală, ceaiul şi cafeaua, precum şi berea, vinul şi horilka.[86]
Limbile vorbite
Procentajul vorbitorilor nativi ai limbii ucrainene, pe regiuniConform Constituţiei, limba oficială a Ucrainei este limba ucraineană. Rusa, limba oficială de facto a Uniunii Sovietice, este vorbită de mulţi ucraineni, mai ales în regiunile estice şi sudice. Conform recensământului din 2001, 67.5% din populaţie a declarat ucraineana ca limbă maternă şi 29.6% au declarat rusa.[87] Majoritatea vorbitorilor nativi de ucraineană cunosc rusa ca a doua limbă.
Multe sondaje în ce priveşte limbile vorbite au rezultate diferite, deoarece orice reformulare a unei întrebări poate conduce la o schimbare a răspunsului unui număr semnificativ de persoane. Ucraineana este vorbită mai ales în vestul şi centrul Ucrainei. În vest, ucraineana este limba pricipală în oraşe (cum ar fi Liov). În centru, ucraineana şi rusa sunt folosite aproximativ la fel de mult în mediul urban, rusa fiind mai mult vorbită în Kiev, ucraineana fiind limba dominantă în mediul rural. În sud şi est, rusa este folosită mai mult în oraşe, în zonele rurale predominând un dialect care amestecă rusa cu ucraineana.
Procentajul de vorbitori nativi de rusă pe regiuniMare parte din perioada sovietică, numărul de vorbitori nativi de ucraineană a scăzut de la generaţie la generaţie, şi în anii 1980 utilizarea limbii ucrainene în viaţa publică a scăzut semnificativi.[88] În urma independenţei, guvernul Ucrainei a urmat o politică de ucrainizare,[89] pentru a creşte gradul de utilizare a limbii ucrainene, descurajând limba rusă, care a fost interzisă sau restrânsă în mass-media şi filme.[90][91] Astfel, programele TV în limba rusă sunt subtitrate în ucraineană, cu excepţia filmelor în rusă realizate în perioada sovietică.
Conform Constituţiei Republicii Autonome Crimeea, ucraineana este singura limbă oficială a republicii. Totuşi, constituţia republicii recunoaşte limba rusă ca limbă a majorităţii populaţiei şi îi garantează utilizarea "în toate sferele vieţii publice". Similar, tătarei crimeene (limba unei minorităţi de 12% din populaţia republicii[92]) îi este garantată protecţia specială a statului, ca şi "limbile celorlalte naţionalităţi". Vorbitorii de rusă constituie o majoritate importantă a populaţiei Crimeei (77%), vorbitorii de ucraineană constituind doar 10,1%, iar cei ai tătarei crimeene 11,4%.[93] Dar, în viaţa de zi cu zi, majoritatea ucrainenilor şi tătarilor din Crimeea folosesc şi ei rusa.[94]
Literatura
Taras Şevcenko (1814–1861), autoportret din 1840Istoria literaturii ucrainene datează din secolul al XI-lea, după creştinarea Rusiei Kievene.[95] Scrierile vremii erau mai ales bisericeşti şi erau scrise în slavonă. Relatările istorice ale vremii sunt denumite cronici, iar cea mai semnificativă cronică a perioadei este cronica lui Nistor.[96] Activitatea literară a suferit un declin puternic în timpul invaziei mongole.[95]
Literatura ucraineană a reînceput să se dezvolte în secolul al XIV-lea, şi a înregistrat progrese deosebite în secolul al XVI-lea odată cu introducerea tiparului şi cu începutul perioadei de glorie a cazacilor, sub dominaţie rusească şi polonă.[95] Cazacii au stabilit o societate independentă şi au popularizat un gen nou de poem epic, care a marcat un vârf al literaturii orale ucrainene.[96] Aceste progrese au fost apoi anulate în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, când publicarea în limba ucraineană a fost descurajată. Dar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea limba ucraineană literară modernă s-a perfecţionat.[95]
Secolul al XIX-lea a debutat în Ucraina cu o perioadă de promovare a limbii locale, iniţiată de Ivan Kotliarevski cu lucrarea sa Eneida, prima lucrare publicată scrisă în ucraineana modernă. Până în anii 1830, a început dezvoltarea romantismului ucrainean, fiind perioada de glorie a celei mai importante figuri a culturii naţionale ucrainene, pictorul şi poetul romantic Taras Şevcenko. Ivan Kotliarevski este considerat părintele literaturii în limba ucraineană, iar Şevcenko este simbolul renaşterii naţionale.[97] Apoi, în 1863, utilizarea limbii ucrainene în tipărituri a fost interzisă de Imperiul Rus.[13] Aceasta a afectat grav activitatea literară din regiune, iar scriitorii ucraineni au fost obligaţi fie să publice în limba rusă, fie să-şi publice lucrările în Galiţia austriacă. Interdicţia nu a fost ridicată oficial, dar în urma revoluţiei din 1917 şi a venirii la putere a bolşevicilor, a fost ignorată.[96]
Literatura ucraineană a continuat să înflorească în primii ani ai perioadei sovietice, când erau acceptate aproape toate curentele literare. Lucrurile s-au schimbat drastic în anii 1930, când Stalin şi-a implementat politica de realism socialist. Doctrina nu era îndreptată direct împotriva literaturii în limba ucraineană, dar a impus ca autorii să folosească un anumit stil în lucrările lor. Activităţile literare au continuat să fie limitate în perioada comunistă, şi doar după obţinerea independenţei Ucrainei în 1991 scriitorii au fost liberi să se exprime după cum doreau.[95]
Sport
Stadionul Olimpic din KievUcraina a profitat de pe urma accentului pus de conducerea sovietică pe educaţia fizică. Astfel de politici au lăsat Ucrainei sute de stadioane, bazine, săli de sport şi alte elemente de infrastructură sportivă.[98] Cel mai popular sport în Ucraina este fotbalul. Competiţia naţională de cel mai înalt nivel este Vîşcea Liha, primul eşalon fotbalistic ucrainean. Cele mai de succes cluburi din Vîşcea Liha sunt marile rivale Dinamo Kiev şi Şahtior Doneţk. Deşi Şahtior este campioană a Ucrainei, Dinamo Kiev are cel mai bogat palmares din istoria fotbalului ucrainean, fiind de două ori câştigătoare a Cupei Cupelor, a unei supercupă a Europei, de 13 ori campioană a URSS şi de 12 ori campioană a Ucrainei, în timp ce Şahtior a câştigat doar patru campionate ale URSS şi patru ale Ucrainei.[99] Mulţi fotbalişti ucraineni au jucat în echipa naţională a Uniunii Sovietice, cei mai importanţi fiind Igor Belanov şi Oleg Blohin, câştigători ai Balonului de Aur pentru cel mai bun fotbalist al anului. După căderea Uniunii Sovietice, un singur ucrainean a mai câştigat acest trofeu, şi anume Andrei Şevcenko, căpitanul echipei naţionale ucrainene. Echipa naţională a debutat în turneele finale de campionat mondial sau european în Campionatul Mondial de Fotbal din 2006, atingând faza sferturilor de finală, fiind învinşi de Italia.
Alţi sportivi ucraineni cu rezultate notabile sunt boxerii Vitali şi Vladimir Kliciko, cei doi fraţii obţinând titlul mondial la categorie grea.
Ucraina a debutat la olimpiade la ediţia din 1994 a Jocurilor Olimpice de iarnă. Deocamdată, Ucraina a avut mult mai mult succes la Olimpiadele de vară — 69 de medalii la trei ediţii — la cele de iarnă obţinând doar cinci medalii la patru ediţii. Ucraina este plasată pe locul 36 după numărul de medalii câştigate în istoria Jocurilor Olimpice, toate ţările plasate pe un loc mai bun, cu excepţia Rusiei, fiind prezente la mai multe ediţii.
Demografie
Compoziţia etnică a Ucrainei
Ucraineni 77.8%
Ruşi 17.3%
Români 0.8%
Belaruşi 0.6%
Tătari crimeeni 0.5%
Bulgari 0.4%
Maghiari 0.3%
Polonezi 0.3%
Evrei 0.2%
Armeni 0.2%
Sursa: Compoziţia etnică a populaţiei Ucrainei, recensământul din 2001
Conform recensământului din 2001, ucrainenii compun 77,8% din populaţia ţării. Alte grupuri etnice semnificative sunt ruşii (17,3%), românii (0,8%), belaruşii (0,6%), tătarii crimeeni (0,5%), bulgarii (0,4%), maghiarii (0,3%), polonezii (0,3%), evreii (0,2%), armenii (0,2%), grecii (0,2%).[100]
Ucraina se consideră a fi într-o criză demografică, datorită mortalităţii ridicate şi a natalităţii scăzute. Natalitatea în Ucraina este de 9,55 naşteri la mia de locuitori anual, iar mortalitatea este de 15,93 decese la mia de locuitori anual. Un factor care contribuie la mortalitatea ridicată sunt cauze ca fumatul şi intoxicaţia cu alcool în rândul populaţiei masculine la vârste anterioare pensionării.[101] În 2007, populaţia ţării a scăzut cu o viteză care o plasează pe locul patru în lume.[102]
Regiunile industrializate din est şi sud-est sunt cele mai populate, şi aproximativ 67,2% din populaţie trăieşte în mediul urban.[103]
Numărul de locuitori în milioane (1990–2007)Pentru a ameliora aceste statistici, guvernul a crescut alocaţia pentru copii de 17 ori în 2005, oferind o plată de 8175 de grivne, şi alocaţii lunare de 154 grivne pentru fiecare copil.[104][105] Tendinţa demografică arată semne de îmbunătăţire, natalitatea fiind în creştere din 2001.[106] În primele nouă luni din 2007, în unele provincii s-a înregistrat o creştere demografică în cinci regiuni ale ţării (din 24), iar scăderea demografică arăta semne de stabilizare la nivel naţional. Cele mai mari rate ale natalităţii s-au înregistrat în regiunile din vest.[107]
În primii cinci ani de independenţă ai Ucrainei, au avut loc migraţii semnificative ale populaţiei. Peste un milion de oameni s-au mutat în Ucraina în anii 1991-1992, mai ales din celelalte foste republici sovietice. În total, între 1991 şi 2004, 2,2 milioane de persoane au imigrat în Ucraina (printre aceştia, 2 milioane au venit din alte foste state sovietice), şi 2,5 milioane au emigrat din Ucraina (printre acestea, 1,9 milioane s-au mutat în alte foste republici sovietice).[108] În prezent, imigranţii constituie aproximativ 14,7% din totalul populaţiei, sau 6,9 milioane de oameni.[109]
Religia
Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, loc din Patrimoniul Mondial UNESCO[110]Religia dominantă în Ucraina este creştinismul ortodox, care este împărţită în trei instituţii principale: Biserica Ortodoxă Ucraineană autonomă aflată sub administrarea Patriarhului de la Moscova, Biserica Ortodoxă Ucraineană - Patriarhia de la Kiev, şi Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală.[81]
Pe locul doi ca număr de credincioşi este creştinismul greco-catolic, care practică aceleaşi tradiţii spirituale şi liturgice ca şi ortodoxia, dar fiind în comuniune cu Vaticanul şi recunoscând primatul papei ca lider al Bisericii.[111]
În plus, există 863 de comunităţi romano-catolice, 474 clerici şi un milion de credincioşi romano-catolici în Ucraina.[81] Grupul formează aproximativ 2,19% din populaţie şi constă mai ales din etnici polonezi, care trăiesc mai ales în zona de vest a ţării.
Palatul Hanului Crimeei din Bahchisarai este centrul Islamului în Ucraina şi un loc din Patrimoniul Mondial UNESCO.[112]Creştinii protestanţi formează şi ei 2,19% din populaţie. Numărul protestanţilor a crescut mult după independenţa Ucrainei. Uniunea Evanghelică Baptistă din Ucraina este cel mai mare grup, cu peste 150.000 de membri şi aproximativ 3000 de clerici. A doua biserică protestantă ca mărime este cea penticostală cu 110.000 de membri, peste 1500 de biserici locale şi peste 2000 de clerici, dar există şi alte grupuri şi uniuni penticostale care împreună numără peste 300.000 de credincioşi, cu peste 3000 de biserici locale. Sunt şi multe şcoli penticostale cum ar fi Seminarul Teologic Penticostal din Liov şi Institutul Biblic Kiev. Printre alte grupuri se numără calviniştii, luteranii, metodiştii şi adventiştii de ziua a şaptea. Există şi comunităţi de mormoni.[81]
Sunt aproximativ 500.000 de musulmani în Ucraina, aproximativ 300.000 din aceştia fiind tătari crimeeni. Există 487 de comunităţi musulmane înregistrate, 368 dintre ele fiind în peninsula Crimeea. În plus, aproximativ 50.000 de musulmani trăiesc în Kiev, majoritatea născuţi în străinătate.[113]
Comunitatea evreiască este doar o mică parte din ceea ce reprezenta ea înainte de al doilea război mondial. Cultul mozaic reprezintă 0,63% din populaţie. Recensământul din 2001 a relevat existenţa a 103.600 de evrei mozaici, deşi liderii comunităţilor susţin că populaţia ar fi de 300.000. Nu există statistici privind ce parte din evreii ucraineni aparţin cultului mozaic, dar iudaismul ortodox are cea mai puternică prezenţă în Ucraina. Sunt prezente şi mici comunităţi reformate şi conservatoare.[81]
La 1 ianuarie 2006 existau 35 de comunităţi hinudse şi 53 budiste în ţară.[113]
Educaţia
Ucraina este pe locul patru la număr de absolvenţi de studii universitare şi postliceale din Europa, fiind pe locul şapte ca populaţie.Conform Constituţiei Ucrainei, accesul gratuit la educaţie este garantat pentru toţi cetăţenii. Studiile gimnaziale sunt obligatorii în şcolile de stat, şcoli ce reprezintă marea majoritate a instituţiilor de învăţământ. Educaţia la nivel liceal este furnizată pe baze concurenţiale.[114] Există şi un mic număr de licee şi universităţi particulare acreditate.
Datorită accentului pus de URSS pe accesul total la educaţie pentru toţi cetăţenii, rata alfabetizării este de aproximativ 99,4%.[3] Din 2005, programul de studii de unsprezece clase a fost înlocuit cu unul de douăsprezece clase: şcoala primară durează patru ani (începând la şase ani), educaţia gimnazială durează cinci ani, iar liceul durează trei ani. [115] În clasa a douăsprezecea, elevii dau Testele Guvernamentale, numite şi examene de terminarea şcolii. Aceste teste sunt folosite pentru admiterea în învăţământul superior.
Sistemul ucrainean de învăţământ superior este compus din instituţii şi organisme ştiinţifice şi metodologice la nivel federal, municipal şi din organizaţii autonome de educaţie.[116] Organizarea învăţământului superior în Ucraina este efectuată conform structurii educaţionale a statelor dezvoltate, aşa cum este ea definită de UNESCO şi de ONU.[117]
Infrastructura
Drumurile din UcrainaMare parte din sistemul rutier ucrainean datează din perioada sovietică, şi este rămas în urmă. Guvernul ucrainean s-a angajat să construiască 4.500 km de autostrăzi până în 2012.[118] În total, drumurile asfaltate din Ucraina reprezintă 164.732 km de drumuri.[3] Transportul feroviar din Ucraina are rolul de a face legătura între principalele zone urbane, porturi şi centre industriale şi ţările vecine. Cea mai mare concentraţie de căi ferate se află în regiunea Donbas. Deşi volumul de marfă transportată pe calea ferată a scăzut cu 7,4% în 1995 comparativ cu 1994, Ucraina este încă una din ţările care se bazează puternic pe transportul feroviar.[119] Lungimea totală a căilor ferate din Ucraina este de 22.473 km, din care 9.250 km sunt electrificaţi.[3]
Ucraina este unul din cei mai mari consumatori europeni de energie, consumând de două ori mai multă energie decât Germania, pe unitatea de PIB.[120] O mare parte din energia folosită de Ucraina provine din surse nucleare, ţara primind mare parte din combustibilul său nuclear din Rusia. Restul de petrol şi gaze naturale este importat tot din fosta Uniune Sovietică. Ucraina este puternic dependentă de energia nucleară. Cea mai mare centrală nucleară din Europa, centrala termonucleară Zaporijia, se află în Ucraina. În 2006, guvernul planifica să construiască 11 noi reactoare nucleare până în anul 2030, aproape dublând efectiv cantitatea de energie produsă în prezent.[121] Sectorul energetic ucrainean este al doisprezecelea din lume în termeni de putere instalată, cu 54 GW.[120] Energia regenerabilă joacă un rol foarte modest în ce priveşte producţia de energie electrică, în 2005 producţia energetică fiind asigurată din următoarele surse: nucleară (47%), termică (45%), hidrocentrale şi altele (8%).[121]
